duminică, 29 ianuarie 2012

lumina murmurand



Ochii mi-s inchisi si inima inflacarata precum o candela binecuvantata de o lumina murmurand note,
dansez cu tine!
ca un val matasos rosu pe parul meu rasari din fragedul amurg,
cand stele-s fildes impletit cu lacramioare.
astazi e prima zi in care simt ca ma prinzi in brate la valsul inghetat al spiridusilor de zapada.



Ce ne aproprie pe noi astazi este muzica celor sapte turnuri din univers.
esti inger ...
suntem doi ingeri pe acest pamant.

vineri, 27 ianuarie 2012

Nuferi


de m-as domoli pe umerii tai precum un fulg de nea pe sprancene
ar creste nuferi pe mainile tale,
caci din inima mea inmarmurita in cer zidita
bolta ti-ar darui samanta pura a celor sapte iubiri.

urla vantul si iarna ce ne-a incremenit pe toti
intr-o tacere rece unde durerile-s insufletite in
umbre, trairi si visuri.


Doamne, daca ai vorbi
cate taceri dureroase mi-ai nimici.

miercuri, 25 ianuarie 2012

L'hiver


L'hiver

Anna de Noailles

C'est l'hiver sans parfum ni chants...
Dans le pré, les brins de verdure
Percent de leurs jets fléchissants
La neige étincelante et dure.

Quelques buissons gardent encor
Des feuilles jaunes et cassantes
Que le vent âpre et rude mord
Comme font les chèvres grimpantes.

Et les arbres silencieux
Que toute cette neige isole
Ont cessé de se faire entre eux
Leurs confidences bénévoles...

- Bois feuillus qui, pendant l'été,
Au chaud des feuilles cotonneuses
Avez connu les voluptés
Et les cris des huppes chanteuses,

Vous qui, dans la douce saison,
Respiriez la senteur des gommes,
Vous frissonnez à l'horizon
Avec des gestes qu'ont les hommes.

Vous êtes las, vous êtes nus,
Plus rien dans l'air ne vous protège,
Et vos coeurs tendres ou chenus
Se désespèrent sur la neige.

- Et près de vous, frère orgueilleux,
Le sapin où le soleil brille
Balance les fruits écailleux
Qui luisent entre ses aiguilles...

duminică, 22 ianuarie 2012

Cantecul de dragoste al lui Alfred J.Prufrock


Cantecul de dragoste al lui Alfred J.Prufrock -T.S.Eliot


S'i' credesse che mia riposta fosse
A persona che mai tornasse al mondo,
Questa fiamma staria senza piu scosse,
Ma pero che gia mai di questo fondo
Non totno vivo alcun, s'i' odo il vero
Senza tema d'infamia ti rispondo.
INFERNUL, Cântecul XXVII, V. 51-67


Să mergem, deci, acuma amândoi,
Când seara s-a întins în zare peste noi
Ca un bolnav sub masca de eter, pe masă;
Să mergem pe-anumite străzi aproape goale,
Pe sub clădiri cu şoapte,
În albe nopţi într-un hotel cu camere de-o noapte
Şi-n searbăde localuri cu resturi vechi pe dale;
Străzi înşirate ca lungi vorbe plicticoase
Ce urmăresc insidioase
Să te aducă la copleşitoarea întrebare
O, nu-ntreba... "Care anume, oare?"
Să mergem, deci, în vizită.

Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.

Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă botul de ferestre
A lins cu limba colţurile serii,
A zăbovit prin bălţi şi prin canale,
A luat apoi pe spate funingine din hornuri,
Alunecând de pe terasă, dintr-o dată a sărit,
Şi observând că-i noapte dulce de Octombrie,
A dat clădirii încă un ocol, şi-a adormit.

Şi-ntr-adevăr, e timp destul
Ca fumul galben lunecând pe stradă
Să-şi frece spatele de geamuri;
E timp destul, e timp destul
Ca să-ţi compui o faţă pentru feţele ce-or să te vadă;
E timp destul ca să omori şi să dai viaţă,
Şi pentru toate muncile şi zilele acestor braţe care
Ridică şi-ţi aruncă în talger o-ntrebare!
Timp pentru tine, şi timp pentru mine,
Timp pentru zeci de şovăieli,
Zeci de vedenii şi de socoteli,
Înainte de ceai şi sandviciuri fine.

Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.

Şi-ntr-adevăr, va fi timp destul
Să mă-ntreb "Îndrăznesc?" şi din nou "Îndrăznesc?"
Timp să mă-ntorc şi pe scări să pornesc,
Cu o pată în creştet, deoarece chelesc-
(Or să spună: "Vai ce chelie!")
Cu haina, cu băţosul meu guler sub bărbie,
Şi cu cravata scumpă, discretă, prinsă-n ac-
(Vor spune: "Ce picioare şi mâini subţiri are!")
Îndrăznesc oare
Să tulbur universul?
E timp destul într-un minut
Pentru decizii şi schimbări ce-n alt minut îşi au reversul.

Fiindcă le ştiu pe toate, da - pe toate,
Ştiu după-amiaza, seara, dimineaţa,
Cu linguriţe de cafea mi-am măsurat viaţa;
Ştiu vocile murind într-un final ce moare
Sub muzici dintr-o altă încăpere
Pot să cutez eu oare?

Cunosc şi ochii, îi cunosc pe toţi,
Ochi care te fixează-ntr-o frază pregătită.
Şi, prins într-o formulă, mă zbat ca într-un ac,
Şi când mă zbat fixat de ziduri grele
Cum aş putea să fac
Să scuip tot praful zilei şi-al drumurilor mele?
Pot să cutez eu oare?
Şi braţele le ştiu, le ştiu pe toate,
Purtând brăţări, şi albe, dezbrăcate
(Dar în lumină estompate de puful castaniu!)
Oare parfumul vreunei rochii
Din vorbă mă abate?
Braţe ce cad pe masă sau într-un şal se învelesc.
Ar trebui atunci să îndrăznesc?
Şi oare cum ar trebui să-ncep?

Să spun c-am mers pe străzi înguste pe-nserat,
Privind la fumul ce urca din pipele unor bărbaţi
Stând singuri, în cămaşă, la ferestre?

Mai bine aş fi fost cleşte tăios
Gonind pe fundul mărilor tăcute.

Şi doarme-amurgul sub atâta pace!
Mângâiat de degete lungi,
Adormit...obosit...sau poate se preface,
Aici, alături de noi doi, întins pe-acest covor în dungi;
Voi fi destul de tare, după ceai, prăjituri, îngheţată,
Să-mping momentul pân-la criză, dintr-o dată?
Dar deşi am plâns şi-am postit, deşi am plâns şi m-am rugat,
Deşi mi-am văzut capul(uşor chel) dus pe tavă,
Nu sunt profet - problema nu-i prea gravă;
Mi-am văzut grandoarea pâlpâind abia
Şi-am văzut eternul Lacheu cum îmi ţinea blana şi chicotea,
Şi, pe scurt, m-am speriat.

Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ca după ceai, dulceţuri şi porţelanuri fine,
În conversaţie cu tine,
Ar fi avut vreun rost ca, surâzând,
Să dau pe faţă ce aveam de gând,
Şi, îndesând tot universul ca într-un balot,
Să-l împing spre întrebarea copleşitoare
Spunând: "Sunt Lazăr cel sculat din morţi,
Mă-ntorc să vă spun totul, absolut tot" -
Când aranjându-şi perna sub cap, oricare
Putea să zică: "Nu,
Nu asta am dorit."

Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ar fi avut vreun rost,
După amurguri, parcuri şi străzi abia stropite,
După romane, ceşti de ceai şi rochii târâte pe covor -
Şi câte altele de genul lor?
Nu, mi-este imposibil să spun tot ce gândesc!
Dar, ca şi când lanterna magică ar fi zvârlit nervii-n desene pe-un ecran,
Nu ar fi fost cu totul de prisos
Ca una, aşezând o pernă sau aruncând un şal pe jos,
Întoarsă către geam, să fi rostit:
"Nu,
NU asta am dorit."

Eu nu sunt prinţul Hamlet, nici nu urma să fiu,
Sunt lordul şambelan, fac parte
Din cei care împing acţiunea mai departe;
Dau sfaturi prinţului, nu şovăiesc, eu unul
Plin de respect, sunt gata oricând să fiu util,
Ştiu să mă port, precaut şi meticulos,
Rostind frumoase vorbe, dar prea puţin subtil,
Iar uneori sunt chiar caraghios,
Da, uneori într-adevăr, eu sunt Nebunul.

Îmbătrânesc...îmbătrânesc...Ar trebui un pic
Manşeta pantalonilor să mi-o ridic.

Să muşc fructul dintr-o dată? Să port părul dat pe spate?
Pe faleză-n haine albe de flanel mă voi abate.
Auzit-am cum sirene cântă-n larguri depărtate.

Nu cred că eu sunt cel sortit cântării.

Le-am văzut pe valuri călărind în larg.
Pieptănând al spumei păr căzut pe spate
Apa albă, neagră joacă-n vânt, se zbate.

Petrecem în iatacurile mării,
Lângă nimfe care poartă alege roşii-brune stăm,
Până ce voci omeneşti ne trezesc, şi ne-necăm.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Bucurie


Sunt dimineti in care mana cereasca iti trezeste inima la viata
Sunt zori in care cenusiul numai exista, iar valurile sperantei imbratiseaza campurile celor cu trupurile ranite
Sunt dupa-amiezi in care iti tesi dorintele pe fire de matase visand cu pleoapele acoperite de plete albe
Sunt nopti in care gatesti clatite cu finetti si privesti de la fereastra milioanele de licurici albi ce danseaza intr-o coregrafie stelara spre pamant pentru a-ti povesti vremurile din "La Belle epoque" cand citeai scrisori la gura semineului si trandafirul rosu nu-si mai pierdea parfumul.
Viata devine o bucurie imensa cand stii sa o iubesti.
Viata devine o bucurie imensa cand ai aproape umarul unde lacrimile se transformau in zambete.
Viata devine o bucurie imensa cand ai imbratisat pe cel/cea care ti-a marturisit "Mi-a fost dor de tine!".
Viata devine o bucurie imensa cand nufarul nadejdii a inflorit intr-o primavara eterna a sufletului.

vineri, 20 ianuarie 2012

crosstime

astazi cred ca incep ca un copil sa merg din nou prin viata,
astazi cred ca incep sa-simt din nou ca sunt vulcan in dans si ca din explozia pasiilor mei se vor aprinde stele pe bratele vanturilor
astazi cred ca daca te voi vedea va fi ca prima oara cand am ramas muta in fata sufletului tau, imi pareai atat de demiurgic si pasii tai atat de duios fugeau catre vocile unui paradis terestru
astazi intorc timpul sa-mi reculeg speranta, clipele de bucurie si zambetul dragostei ...

miercuri, 18 ianuarie 2012

Ritratto di signora


Ritratto di signora

T. S. Eliott


Fra il fumo e la nebbia di un pomeriggio di dicembre
Tu lasci che la scena si accomodi da sola - e cosě sembrerŕ -
Con un «Ti ho riservato questo pomeriggio»;
E quattro ceri nella stanza in ombra,
Quattro cerchi di luce sul soffitto,
Un'atmosfera da tomba di Giulietta
Pronta per tutte le cose da dire, o lasciate non dette.
Noi siamo stati, diciamola, ad ascoltare l'ultimo polacco
Trasmetterci i Preludi coi suoi capelli e le punte delle dita.
« Cosě intimo, questo Chopin, che penso la sua anima
Dovrebbe farsi risorgere solo fra amici
Non piů di due o tre, che non tocchino il fiore
Giŕ sgualcito e discusso nelle sale da concerto. »
- E cosě la conversazione scivola
Fra velleitŕ e rimpianti con cura contenuti
In mezzo a toni lievi di violini
Confusi a remote connette
E comincia.

«Tu non lo sai quanto gli amici vogliono dire per me
E quanto raro, quanto raro e strano sia per me trovare
In un a vita fatta di tante avversitŕ e di tanti scopi
(Perché davvero non mi piace... lo sapevi? non sei cieco!
E come sei acuto!)
Poter trovare un amico che abbia queste qualitŕ,
Che abbia, e dia
Le qualitŕ sulle quali l'amicizia vive.
Quanto per me significhi che io te lo ripeta -
Senza queste amicizie - che cauchemar la vita! »

Fra le spirali dei violini E le ariette
Di cornette stridule
Nel mio cervello ha inizio un tam tam sordo
Che assurdamente martella un suo preludio.
Capriccioso monotono
Che č almeno una decisa « nota falsa ».
- Andiamo a prendere aria, in un'estasi di tabacco,
Ad ammirare i monumenti,
A discutere gli ultimi avvenimenti,
A rimettere l'orologio con gli orologi pubblici.
Poi a sederci mezz'ora, per bere un bicchiere di birra.



II
Ora che i lillŕ sono in fiore
Lei tiene un vaso di lillŕ nella sua stanza
E ne contorce uno fra le dita, parlando.
« Ah, amico mio, tu non lo sai, tu non lo sai
Cos'č la vita, tu che la tieni fra le mani »;
(Lentamente torcendo gli steli dei lillŕ)
« La lasci scorrere da te. la lasci scorrere,
La giovinezza č crudele, non ha alcun rimorso,
Sorride alle situazioni che non puň vedere. »
Io sorrido, naturalmente,
E continuo a bere il tč.
« Eppure, in questi tramonti d'aprile, che in qualche modo richiamano
La mia vita sepolta, e Parigi a primavera,
Mi sento immensamente in pace, e dopo tutto
Trovo che il mondo sia meraviglioso e giovane. »

E la voce ritorna simile all'insistente stonatura
Di un violino spezzato in un pomeriggio d'agosto:
« lo sono sempre sicura che comprendi
Ogni mio sentimento, sono sempre sicura che lo senti
E che mi tendi la mano oltre l'abisso.

Sei invulnerabile tu, non hai il tallone d'Achille.
Andrai avanti, e quando avrai prevalso
Potrai dire: qui molti hanno fallito.
Ma cosa mai posseggo, amico mio, cosa posseggo
Da poterti donare, e cosa puoi ricevere da me?
Nient'altro che amicizia e simpatia
Da chi sta per raggiungere la fine del viaggio.

Resterň qui a sedere, servendo il tč agli amici... »

Prendo il cappello: come potrň vigliaccamente fare ammenda
Per quello che mi ha detto?
Mi vedrete nel parco ogni mattina
A leggere i fumetti e la pagina sportiva.
Noto in particolare
Una contessa inglese che si dŕ alle scene.
Un greco assassinato
Durante un ballo polacco, un reo di peculato
Che ha reso confessione. Mantengo il mio contegno,
E rimango padrone di me
Fino al momento in cui un organetto, meccanico e stanco,
Ripete un vecchio canto estenuato
Con il profumo dei giacinti nel giardino, richiamando
Alla memoria cose che altri hanno desiderato.
Sono sbagliate o giuste queste idee?


III
La notte d'ottobre discende; tornando come prima se si esclude
Quasi un leggero senso di malessere
Salgo le scale e giro la maniglia, ed ho la sensazione
D'esser salito strisciando sulle mani
E sui ginocchi. « E cosě parti per l'estero; e quando
Pensi di ritornare? Ma č una domanda inutile.
Difficilmente saprai quando ritorni,
Troverai molte cose da imparare. »
Il mio sorriso cade pesantemente in mezzo al bric-ŕ-brac.
« Forse mi potrai scrivere. »
La mia padronanza di me s'accende per un attimo-,
Questo me l'aspettavo per davvero.
« Ultimamente me lo chiedevo spesso
(Ma i nostri inizi non sanno mai quale sarŕ la fine!)
Perché non siamo diventati amici. »
Mi sento come uno che sorrida, e volgendosi noti all'improvviso
La sua espressione riflessa in uno specchio.
La mia padronanza si spegne; noi siamo veramente al buio.

« Perché tutti l'avevano detto, tutti i nostri amici,
Erano tutti sicuri che i nostri sentimenti si accordassero
Cosě intimamente! Anche per me č difficile capire.
Ora dobbiamo lasciarle al destino queste cose.
In tutti i casi, mi scriverai.
Forse non č troppo tardi.
Resterň qui a sedere, servendo il tč agli amici. »
E devo approfittare d'ogni forma mutevole se voglio
Trovare l'espressione... ballare, ballare
Come un orso ballerino,
Strillare come un pappagallo, schiamazzare come una scimmia.
Andiamo a prendere aria, in un'estasi di tabacco -
Bene! E cosa accadrebbe se un pomeriggio morisse,
Un pomeriggio grigio e fumoso, una sera gialla e rosa;

Se lei morisse e mi lasciasse qui seduto con la penna in mano
Con il fumo che scende giů dai tetti;
Pieno di dubbio, per un certo tempo
Senza sapere cosa provo o se comprendo
Né se sia saggio o pazzo, in ritardo o in anticipo...
Non avrebbe la meglio, dopo tutto?
Questa musica trova il tono giusto con un « morendo »
Ora che noi parliamo di morire -
E avrei il diritto di sorridere?

Picture: Signora con Ventaglio-Gustav Klimt

in noptile cand vin chinuri
muzica este mierea cu efect antiseptic,
pentru a trezi un intreg corp ostenit de atata lupta si nesomn


as dori sa ma imbrac in rosul Universului
sa-mi pot darui aceea imbratisare, mult mai eficace decat orice pastila de stomac.
oare unde imi zboara forta?

marți, 17 ianuarie 2012

un ocean si doua sfere
muzica pentru o viata intreaga.

luni, 16 ianuarie 2012

A Valediction: Of Weeping

JOHN DONNE
A VALEDICTION: OF WEEPING
Let me pour forth
My tears before thy face,
whilst I stay here,
For thy face coins them, and thy stamp they bear,
And by this mintage they are something worth.
For thus they be Pregnant of thee;
Fruits of much grief they are, emblems of more;
When a tear falls, that thou fall’st which it bore;
So thou and I are nothing then, when on a divers shore. On a round ball
A workman, that hath copies by,
can lay An Europe, Afric, and an Asia,
And quickly make that, which was nothing, all.
So doth each tear, Which thee doth wear,
A globe, yea world, by that impression grow,
Till thy tears mix’d with mine do overflow
This world, by waters sent from thee, my heaven dissolvèd so.
O! more than moon, Draw not up seas to drown me in thy sphere;
Weep me not dead, in thine arms, but forbear
To teach the sea, what it may do too soon; Let not the wind
Example find
To do me more harm than it purposeth:
Since thou and I sigh one another’s breath,
Whoe’er sighs most is cruellest, and hastes the other’s death.

duminică, 15 ianuarie 2012

Mai am un singur dor


Mihai Eminescu

Mai am un singur dor


Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.


Una dintre poeziile mele preferate...

noi nu intelegem



de-or trece anii si vom imbatrani
chipul tau brazdat cu nuferi albi
de-ai timpului dureri,
imi va parea un cantec mangaietor
iar ochii tai, mereu aceeasi doi gingasi margaritari
imi vor sufla la ureche cu dor povesti ce le-au trait candva,
indragostiti de pantomima unei stele terestre divine.

de-or trece anii si imi voi aminti
eu tot pe tine te voi iubi,

de-or trece anii si nu vei mai fi
voi rascoli pamantul sa-mi renasti

de-or trece anii si nu ma vei mai gasi,
voi fi iubire, un infinit de ceasuri mereu aproape de tine.

noi nu intelegem ca anii ne ard in cale viata, pielea si dorul.

miercuri, 11 ianuarie 2012

genunchii


genunchii stelelor sunt moi,
seara ii privim doar noi
de-ar fi sa cada stelele pe noi
nu mi-ar fi frica caci suntem amandoi


lumina ce palpaiesti ca un far cu ploaie
de ce nu le vindeci genunchii cu o vapaie?

lumina ce daruiesti inimi ca sunetul cu clapa
de ce le impiedici sa-si aplece genunchii spre viata?

marți, 10 ianuarie 2012

dor


Mai am un singur dor sa ma inveti sa zbor

Mai am un singur dor sa ma inveti sa-ti cant un dor
dintr-o mie ce se aprind in cor
Mai am un singur dor sa ma inveti sa-mi fie dor
precum surasul primului nostru vals pe un nor




Mai am un singur dor sa ma inveti sa zbor din nou...

vineri, 6 ianuarie 2012

Il Bacio


nici zborul nu mi-a sters aripile
de dragoste
credeam ca atingand norii cu talpile goale
pot rupe dragostea, radacina otravitoare a vietii
ce am strans in suflet din cer
a fost ce am pierdut pe pamant, dragostea


in zbor mi s-a deschis inima si te-a cautat ...
nu am incetat niciodata sa te iubesc.








Auguste Klimt-Sarutul

Amore e seduzione


La transparenza delle vesti e l'inganno del desiderio


"La seduzione non si basa sul desiderio o sull'attrazione : tutto questo e volgare meccanica e fisica carnale, nulla di interessante. Certo, il fascino della seduzione passa attraverso l'attrattiva del sesso. Ma, propriamente, vi passa attraverso, la trascende. Per la Seduzione, infati, il desiderio non e un fine, ma un' ipotetica posta in gioco. Anzi, piu precisamnete, la posta in gioco e provocare e deludere il desiderio, la cui unica verita e brillare e restare deluso." J. Baudrillard