marți, 16 octombrie 2012

Cassiopeia

Exista apusuri în viață, momente când ți se amintește mărimea ființei tale și incapacitatea ei internă de a face față unei calamități. Dacă tot drumul vieții tale ai fost singur, probabil că acum mai realizezi încă odata cu ce mergi mai departe și de ce ai nevoie ca să supravietuiești sau să ieși victorios. Conștiința odata ce a memorat un diagnostic nu-l mai poate uita, însă subconștientul poate lupta împreună cu universul său și îl  poate conduce spre vindecare. Viața, cât de efemeră îmi poate părea de acum înainte,spune-mi elf magic. oh, cum, cum aș putea să o cuprind mai repede? 
Un ultim dans printre razele apusului și undele muzicale poate armoniza răul și îl poate metamorfoza în  ceva bun. Nu se va pierde nimic daca încerci să crezi în dans, tine, viață, soare, iubire, visuri, speranțe, miracole mai mult decât deobicei. Așa ajungi să te cunoști, să-ți întâlnești limitele, să-ți descoperi talentul și poate defectul, "ce îți pasă ție chip de lut"?

Am călatorit mereu prin univers subconștient, am vizualizat forma stelelor, două perle,  am atins fericirea imaginându-mi cum un delfin se naște; sau cum crește o nalbă în pământ;cum valurile se săruta în flux și reflux cu nisipul, cum apar stelele pe cer, cum luna îi spune bună dimineața soarelui, dar acum nimic din poezia inimii mele nu-mi mai linisteste spiritul fiindcă în realitate lucrurile menționate există doar în alt spațiu al capătului celui mai îndepărtat al ființei noastre....sau numai au valoare astăzi când scriu cu o lună plină pe cer, și o întrebari răsar pe lateralul tâmplei: ce ai trăit până acum? ce trăiești acum? ai fost fericit și ești fericit? știi pentru ce te-ai născut? știi ce mai vrei? te simți iubit? iubești?cine ești?cine ai fost? ce îți mai dorești? ești tu sau altcineva? ce faci? cum vei face? ești tare? ești pregătită să lupți?îți este teamă?ai încredere în tine cu toți dinții? crezi în Dumnezeu? te rogi seara? știi să ierți? vrei să fii iertată? ...aud doar ecoul focului din care imi este plămădită ființa: mai ai timp să ajungi la toate, îndura, rabdă și taci, capul sus, lacrimile deoparte, desenează în suflet un zâmbet cu toată durerea pe care o simți...precum Baudelaire, Les Fleurs du Mal chiar le avem fiecare în noi, mai devreme sau mai târziu, poetul le simte cu ardoare primei iubirii.

Până la urmă exista apusuri care aduc renașteri spectaculoase, precum dansul pasional al  metamorfozări unei nebuloase într-o tânără constelație Cassiopeia a vieții pe pământ, și foarte, foarte târziu în ceruri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu