luni, 20 iulie 2015

filozofam timpul



aud
dar nu te mai pot privi
m-ai pierdut
te-am trădat
nu ne-am mai recunoscut 
pe după cortină
la semaforul roșu
din fața spitalului Militar
acolo ai murit în gândul meu
de milioane de ori,
Arhanghelule.

iartă-mă, căci nu am știut să te strâng
de mână cum trebuie...
mi-a fost teamă
de
minciună, 
 fericire, 
viață

sper
că iubești
că ți-ai deschis inima printr-un bypass
cu prietena ta, mary și luana
că ești fericit așa cum îți doreai
sforăind prin tufiș, în Vamă
și cum nu ai putut să-mi arăți,
că-ți furase valul 
iphone-ul
avea o urgență nebună
de-al suna pe tatăl ei,
Poseidon al cincilea.

m-ai rănit
dar te-am iubit
atât de puternic te-am pictat
la piept
încât ajunsesem să orbesc
în orgasme, tăceri, distanțe
nefondate,
înăbușitoare
croșetam fluturi din ultimii tăi câlți bruneți
pe care îi culegeam când sufletul îți pleca
înspăimântat mai departe de mine
pentru că așa-ți făgăduisei cândva
că n-ai să mai iubești vreodată,
fluturi,
moschitos de la moschino
grădinile Versailles.

îți amintești
ce ușor ne adormeau pleoapele
cînd mâinile se legănau pe toate cărările
autiste
ale șoldurilor mele
câtă voluptate avea fericirea?
câtă gingășie
ne binecuvânta
tinerețea
cântam aceleași note
din repertoriu
fără să citim
fără repetiție
filozofam timpul cînd ne futeam,
Arhanghelule.

știi, am avut o inimă
una
singură
de ce ai înjunghiat-o
de ce ai mințit-o
de ce, de ce, ce de, ce de, de ce, ce de
atâta nu mai vreau să știu
pentru că o bucățică din ea,
ai împachetat-o într-a ta batistă
și ai închistat-o în  membrana 
servietei maron
 de lângă noptieră

în bucățica aceea s-au întrepătruns toate sunetele ciripite ale
dimineții
lanurilor de griu
iarbă verde
petrecute cu tine într-o vară
acasă la mine în poiană
să-te încarci mereu cu
semințele roditoare ale pîntecului
nesfîrșitele dezmierdări
aripile obrajilor
pe umerii tăi
pasiunea netăinuită
uleiul de busuioc
cu care îți masam tălpile
apăsările degetelor mele
pe buze
tâmple
brațe
grația pensulei mele

de-ați contura cu albastru
zâmbetul pe după urechi
buchetul de tristeți uscate
îngropate în podeaua pridvorului
am adunat din sufletul tău
cinci ani de melancolisme
mânie
și neîncredere
le-am stins cu pasiune
speranță
propria-mi bucată din inimă...
să nu uiți
că ai dobîndă la mine
pe viață...



marți, 23 iunie 2015

sfărâmături fără ceară de albine

când uraganul îți dansează obraznic în poală
când invitația la turbionul de pașii este o durere autistă a ființei,
doar muzica se mai poate strecura să-ți aprindă lampioane cu poezii
în cămăruțele pântecului sugrumat de atâtea sângerări fatale...


când ferestrele vieții se ciocnesc depășindu-se una pe alta, pe contrasens
când clapele pianului invalid din sufragerie se desprind sub degete, note și pătrimi de ritm,


sfărâmături calde rupte din mângâieri, surîsuri, grai și bătăile aripilor din suflet țin loc de apă oxigenată, piafen și pansament steril,

fărâmături, care te învață să vâslești în miezul ciclonului furiei până la orizonturile stelelor,
frimiturile acelea pe care unii oameni le aruncă la câini,
alții le aruncă la gunoi, pentru că obișnuiesc să venereze forma materiei, nu substanța, nici măcar fisurile care le compun


fărmăturile de iubire care ne răvășesc pletele de pe frunți,
ne șterg sudorile îmbrățisărilor,
ne cos sărutul după calapodul inimii


îmi este dor de  toate aceste sfărâmături fără ceară de albine...
asemnea unor cireșe coapte într-una dintre livezile bunicului

Ajută-mă,
Să-Mi
Le Găsesc!

joi, 4 iunie 2015

slow motion

dincolo de ani, ore, minute, secunde, pătrimi de secundă,
dincolo de tristețile cerului de-a nu-și mai putea susține aștri,
dincolo de uterul benign al femeii, ce urlă de durere pentru a rămîne în viață și a da viață peste ani,
dincolo de cerșetorul de la Romană, vechi prieten cu Serge, pe care toți încercăm să-l ignorăm
dincolo de noua colecție  de vară Calzedonia, Massimo Dutti, Dolce & Gabbana, unde portofelul sare coarda pe ritmul cursului valutar de la casele de marcat
 dincolo de Iphone-urile, stand-up comedy a lui Vasile, trotinetele colorate cumpărate la preț dublu de pe olx,



 dincolo de lasagna, tagliatele, ciorbele de burți sau falafelul expressor de la prânz din Centro Vecchio,
dincolo de intersecțiile îndrăgostite lulea de gazele Cadillac-urilor, BMW-urilor, Range-urilor, și claxoanele șoferului care se zbârcesc când sinapsele îi oftează în plin trafic vital internațional & rural
dincolo de plafarul lui Magheru, Frufurile,  Vichy-ul din capitală, Givenchy, sau roșul ruj de la L'Oreal Paris  pe care femeile îl venerează mânjându-și și rochițele cu el, cred ele, să le poarte noroc sau să le facă se simtă atotputernice la vânătoare de armăsari...


dincolo de timpul materiei mele,
dincolo de viața sonată din vecinătate,
dincolo de tehnologia  4D, 7D, de imprimare a acestor însuflețiri, vibrații, celule violete,
ești tu...
locuiești tu.....
cum aș putea să te măsor în cuvînt?
cînd mi-ai furat tot alfabetul
și pot doar să-ți zîmbesc
...                                                                       îmi ești
patimă 
blîndă
neînchisă
poezie, 
 atît de puțin spus,
un basm frumos cu care aș vrea să-mi adorm copiii,
un vals pe care mi-aș dori să-l dansez cu tine, lumină brună.



miercuri, 27 mai 2015

neasămuit



în căderea lunii,
 în braţele asfinţitului
ai prins în căuşul palmei tale de lut
o bucăţică din lumina
sufletului pictată pe obraji mei

şi ochii tăi nu s-au mai înfricoşat niciodată,
de slăbiciunea trupului
deznădejdea virală,
suferinţa vanitoasă,
răutatea deșartă,
neîncrederea voită
moartea masochistă,
uitarea conștientă,
întunericul buimac,
suspine verticale,
și orizontale.



m-au îmblânzit,
de cînd m-au privit
nu m-au uitat,
le simt
chemarea...
şi acum cînd e întuneric în casă
ei îmi aprind lumina
cu speranţă
cu pace
cu răbdare
cu tandreţe 
cu pasiune
cu vis.
mă adorm cu povești despre 
împărați, 
cai, 
gâște, 
iarbă,
lanuri de trifoi,
pogoane întregi de spice de grîu,
rapiță,
căpșuni,
livezi de vișini,
gutui,
stejari,
rășină,
maci,
struguri copți,
butoaie cu must,
muzicuțe,
trăsuri,
scrisori interbelice,
nunți în ceruri,
iasomie,
...

rămîi cu mine,
mocăniță brună
 înzestrată cu o neasemuită blîndețe
și iubire.



luni, 18 mai 2015

dezordine

am o singură viață
pe care Tu mi-ai mărginit-o într-o zi cu ploaie
și flori de castani verticale

am fost un orizont de visuri infinit legate
legăminte
șoptite pe înserate
deasupra marginilor sufletelor
aurii cu petale de trandafiri încrestate pe piei

acum sunt o rază dintr-a șaptea zare
mai albastră
muzicală
discretă
amuzantă
senzuală
genială
m-am metamorfozat de dragul vieții
și ai copiilor pe care vreau să-i dăruiesc vieții
să nu Te oprești din a mă iubi niciodată
să-mi ierți nerăbdările
stângăciile
dezordinea dinăuntrul meu
să Mă iubești
să Mă ierți
să îmi dăruiești
speranță, iubire și sănătate
cînd n-am să mai fiu în stare
să le am...
Iartă-mă!



sâmbătă, 9 mai 2015

unbending feeling

tu mi-ai dăruit cîndva o antologie de poezie,
și eu ți-am căutat ani întregi printre file
o urmă a pașilor
a gesturilor
a trupului tău
un oftat
o fericire
o schiță îndrăgostită de elefanți
parfumul
ochii
stângăciile
dansul degetelor în foișorul lui James...


însă poezia pe care mi-ai dăruit-o la apus
mi-a mărturistit că este nepurtată
că ai trecut odată pe la ea într-o sîmbătă după-amiază
te-ai îmbătat cu măsura traducerilor din Alcaraz, Miguel și Piné,
că ai fost sincer și crud cu ea,
ai abandonat-o pe noptieră, și mai apoi
ai ghemuit-o printre celelalte, în bibliotecă, într-un colțișor al iluziei clișeistice
căci fusesei cândva rănit de o himeră a Zeului Olimp.



mi-a mai spus, că într-o seară, te-a auzit plângând pe fotoliul din sufragerie,
pentru că îți pierdusei poneiul alb de pe balcon,
probabil zburase de la atîtea sintaxe despuiate

 poezia ar fi vrut să-și rupă singură pânzele
și să-ți șteargă lacrimile cu o batistă țesută din bumbacul poeților spanioli, chilieni, englezi
auzise ea, de la anumiți romancieri Marquez sau Llosa, cred
până să-și născocească ea,
durerile, pasiunile, nașterile, morțile, plasticizările,
tu ai adormit suspinând.

la miezul nopții te-ai trezit...
ai fugit în bucătărie,
ți-ai pus într-o ceșcuță japoneză ceai de mușețel
și te-ai întors vizitând Muzeul Inocenței din Instanbul

a ațipit poezia, în buzunarul uneia dintre cămășile  albastre, bej, albe
tu îi furasei endorfina...

nu a uitat săraca
neputința
unui florar de a picta din amprente trandafiri pe tâmplele copiilor creației.







 your eyes are my unbending feeling
 I had never felt so much kindness before.



vineri, 8 mai 2015

morning whisper

A sosit ziua de vineri şi m-am trezit că mi-e dor să iubesc.

joi, 7 mai 2015

sensaciónes de la parálisis

 pesaba pensamientos en palabras que querían decir

pequeños versos sin rima y metáforas, nada volvieron a un cinturón usado debajo del mio vestido,

sobre el calor que se apoderó de mí como rayos , y se robó el aliento, arruinado mi sangre desde los pies hasta el cerebro
acerca de la historia de esos datos, lo que hace un año , yo predije la muerte y el renacimiento

 acerca de la necesidad de creer en los sueños, no realidad, robotos, inconformista, almas humanas enlazadas con el plástico en los labios...




  Cuando has llegado
  Cuando los pequeños ojos negros parecían
  sensación de parálisis...
  mi cuerpo paralizado
  labios ahogadas
  las palabras se rompieron de los pensamientos
  mi voz se ahogó en el río Amazonas

  sensación de parálisis
  no podría decir nada
  te miré
  te quería
  yo estaba hablando conmigo en mente
  me preguntaba
  si pueden abrazarte
 ¿Me crees demasiado frágil
 si pudiera besarte
¿Me has dado y mayores
   me preguntaba
   Cuando podria  sentir otra vez,
   esta sensación de parálisis
    que me fascina tanto.


 tus ojos son un caleidoscopio de sensaciones de la parálisis y deseos.


* Sabin Bălașa-Sleep

miercuri, 22 aprilie 2015

blândețe

ți-ai uitat ochii barbarosa, pe sânii mei roșii
când m-am privit în oglindă,
i-am prins sărutând mamelonul stâng
îmbujorați de atâta frămîntare a sângelui
și fericiți de atâta blândețe a genezei.


marți, 7 aprilie 2015

Amore, la nostra più bella guarigione e perfetta cosmologia

L'amore,
riempie tutte le crepe delle nostre anime,

Senza raggionamenti, senza discriminazione, senza pregiudizio
l'amore e unico come il nostro nome,
ognuno di noi abbiamo dentro questo fragile dono...

Dobbiamo avere il coraggio per aprire le ali del cuore
dovunque,
qualunque terra si cammina
indipendentemente del abbigliamento del uomo davanti a noi
l'amore non ha prezzo, nemenno reputazione...


*
lei nasce nel cuore semplicemente come un fiore, da sola si nutra come la luna e le sue stelle,
bagna tutta la natura negli occhi del bambino dal suo primo pianto ...

Siamo fatti dell'amore in nome dell'amore.


Amore,

è la nostra più bella guarigione e perfetta cosmologia della vita nella nostra vita.



È il nostro tesoro immortale.


*Auguste Rodin, source:google.

joi, 2 aprilie 2015

divinul se strânge în brațe

Divinul se strânge în brațe!
mi-ai tăinuit pe pântec
eternitatea din graiul acestor cuvinte,
și mi-ai țesut în suflet aripi mai albastre...


M-ai strâns puternic în brațe
și nu am mai murit,
mi-ai tămăduit fiece sângerare, tristețe, durere
și mi-ai dăruit lumina pe care o pierdusem în infern.

Divinul se strânge în brațe!
cânta inima de fericire, când te întâlnește în gând, prin rugăciune,
Îți Mulțumesc, Doamne!

















*La nascita di Venere-Sandro Botticelli 
sursă: en.wikipedia.org

miercuri, 1 aprilie 2015

cenușa viselor

strâng cenușa viselor din suflete,
și le dăruiesc viața, pe care au pierdut-o neluptând.

duminică, 15 martie 2015

fericiri

Sunt în mâinile lui Dumnezeu.



Sunt timpul miracol al vieții,
Zâmbesc albastrului la răsărit și asfințit
Valsez până la miezul nopții cu visurile timpului tinereții,
Și mă pierd în dans...
E o muzică care îmi pictează fericiri pe inimă
Aș vrea să mă ajuți cu întoarcerile și sweevle,
Ce zici mărgăritar însuflețit, ai puterea să mă ții în brațe?

duminică, 8 martie 2015

40 de zile

40 de zile 
Chris Simion
                                                                  "Dăruind vei dobândi."- Nicolae Steinhardt

 Pe Chris Simion o cunosc de la teatru, cine a văzut Oscar și Tanti Roz, Omul Pescăruș și Dragostea durează trei ani, nu are cum să o uite. În 2010, a publicat romanul Ce ne spunem când nu ne vorbim (Editura Trei), un roman care mi-a salvat imaginația și mi-a redat inspirația.
 Dintre spectacolele pe care le-a regizat mai amintesc: Scaunele după Eugene Ionescu (2004),  Și caii se împușcă, nu-i așa? după Horace McCoy (2007),  7 blesteme (2010), Maitreyi după Mircea Eliade (2011),  Hoții de frumusețe după Pascal Bruckner (2013), Mecanica inimii după Mathias Malzieu (2013), Hell după Lolita Pille (2014), Studii despre iubire după Ortega y Gasset (2014).

Spectacolele ei emoționează, umanizează societatea în care trăim, aducând pe scenă bucăți rupte din realități care sunt viabile tocmai prin trăirile puternice ale sufletelor (personajele) și condițiile existenței acestora, actorii aleși să joace în piesă fiind dintre cei mai importanți, cât și debutanți.
Talentul nu are vârstă și Chris are o taină pe care a ales să-o împărtășească celorlalți.
 Romanul-basm "40 de zile" este un tangou, o mângâiere, o grație pe care fiecare ar trebui să ajungem să-o "naștem", să avem curajul să ne întâlnim sincer cu noi, și sufletul nostru. Nu găsesc măsura cuvintelor pentru a descrie un izvor cu apă vie minuțios, sincer și luminos.
Pentru o săptămână, am parcurs cele 40 de zile, însetată de răspunsuri, de meșteșugul cuvintelor, de povești basm. Am primit mai mult decât am căutat și am completat cu gânduri paginile goale din roman, în semn de mulțumire și sensibilitate.
 Am fost captivă patruzeci de zile la geneza basmului unui cuplu (floarea-soarelui și zmeul albastru), la comunicarea permanentă cu Dumnezeu, la păcatele sufletelor și neputința acestora de a lupta cu focurile  proprilor patimi. Când năzuințele celui de lângă tine se sting și numai aduc lumină odată cu alte tale, când unul neîntrerupt se plimbă în întuneric și ajunge să nu-l mai vadă pe celălalt, când fugim mișelește spre alte țărmuri orbiți de neadevăruri, mândrie și neobositul egoism, renunțăm câte puțin din a avea cu adevărat grijă de cel cu care ne-am unit ființa, celui în a cărui privire ne-am dăruit sufletul și care ne-a mărturist cât de frumoși suntem, cu care ne-am împletit povestea vieții, citez:
"Unul dintre noi era extrem de greșit și pe loc nu mi-am dat seama care. Greșit în raport cu ce, ai putea să mă întrebi? Greșit în raport cu faptul că nu mai eram la fel. Pierduserăm ideea de împreună, de întreg. Și ce era greșit în asta? Ce e greșit  în a fi fiecare altfel? Dacă ar fi fost altfel, dar împreună, nu m-aș fi simțit singură. O floare nu alege dacă se usucă sau rămâne în viață, dar omul alege dacă omoară sau ține în viață floarea aceea."
Un neadevăr provoacă plăgi, sânge, e o rană care crește și se poate vindeca doar prin rugăciune, iertare, ascultare, sinceritate față de noi, pentru că suntem oameni ce au curajul de a fi umani unul cu celălalt:
"Deci, Doamne, fă cum vrei Tu, dar oprește-mă din ceea ce nu sunt.Vreau să trăiesc adevărul. Vreau să Te întâlnesc. Întâlnirea cu Tine nu se întâmplă niciodată cu mască. Ca să încep să redevin așa cum m-ai făcut, trebuia  să fiu eu."

Iubirea. De unde vine? De la cine o învățăm prima oară?
Iubirea vine de la Dumnezeu. Iubirea o învățăm din copilărie. De la părinții noștri care ne iubesc necondiționat și ne-au hrănit cu tot ce au avut mai frumos ca să creștem adulți "înaripați". O legătură ce învinge uneori și moartea. Pentru că iubirea are forța de a ne face nemuritori deseori. Ea se naște în suflet. Sufletul este unic. Acolo ne dăm întâlnire cu Dumnezeu, acolo ne ținem toți comorile. Când mințim ajungem să ne desfigurăm, ne cumpărăm  măști și ne judecăm măștile pe bandă rulantă, uitând să respirăm, uitând să avem răbdare, să fim curați: "Doamne-Dumnezeule,
Învață-mă să-mi fac curat în suflet. Pentru schimbări pozitive și profunde este nevoie de timp, de răbdare, de o fină intuiție și  de capacitatea de a te  gândi nu la binele tău, ci la al celuilalt. Învață-mă să  traduc în viața mea de zi cu zi  toate astea."

Avem nevoie de iubire ca să cântăm povestea vieții noastre necontenit. Noi învațăm mai întâi să spunem tu înainte de eu. Și căutăm uneori, chiar și o viață întreagă acel tu, în mâinile căruia să ne "odihnim" viața. Dorim să fim iubiți nu pentru ceea ce avem, nu pentru ceea ce știm să fim, sau cum apărem, ci pentru ceea ce suntem în profunzimea ființei noastre. Primul lucru pe care îl facem când ne îndrăgostim este să ne povestim unui altuia sufletul. Când ne lăsăm iubiți, când ne iubim, lăsăm la vedere și fisurile pe care le avem, defectele, "plăgile", vrem să fim iubiți sincer în deplinătatea ființei noastre pentru totdeauna (trecut, prezent, viitor).  
"Frumusețea va salva lumea" spunea Dostoievski, și cred că avea dreptate. Și nu se raporta la frumusețea fizică, ci la cea sufletească, care ne definește umanul și ne țese aripi până la cer. Atîta timp cât vor exista scriitori (om în primul rînd) precum Chris Simion, un suflet luminos ce ne dăruiește din propriul Cer, "crăpături" și Dumnezeu, câte o frântură pentru ca și noi să ajungem să ne reparăm, să ne regăsim pe sine și să fim noi înșine, ne vom salva. Puterea cuvintelor din roman este înaripată, nu poate fi cîntârită, nu are mecanică, este apă vie, curge peste umerii noștri. Ne trezește la viață. Fiecare suntem portretul lui Dumnezeu, fiecare avem un nume, prin a cărui chemare a iubirii ne împletim desăvârșirea, cum spunea și poetul Pedro Salinas:"Tu m-ai ales/ Iubirea m-a ales/ Si cînd m-ai chemat,/ M-ai eliberat de neputință". 

Doar cunoscând cerul îți dai seamă că pământul e plin de stele, de lumini care ard. Cerul și pământul se unesc înăuntrul inimii noastre. Când ne cad mâinile de atîta zbor, fericire și suferință, va exista Unul care neîncetat ne va prinde căderile în mâinile Sale.
Ar mai fi multe de spus, dar nu am cum să cuprind într-o postare toată lumina și graiul unui om.
Vă las să cumpărați biletul și să călătoriți cu ochii inimii deschiși pentru 40 de zile. La final, să nu uitați să vă priviți în oglindă și să-i mulțumiți lui Dumnezeu pentru că sunteți voi și nu o fantomă.

Să dăruiți iubire ca să dobândiți voi înșivă iubire. Să cereți iertare. Să lepădați prejudecățile. Să vă ascultați emoțiile necurmat. Să fiți sinceri. Să fiți adevărați. Să credeți cât un bob de măzare, și veți vedea că muntele se clatină. Credința în Iubire ne salvează sufletul.




Chris Simion a început deja turneul de lansare al cărții prin 40 de orașe. Pentru cei care vor să o cunoască, să ia un autograf, să-i zâmbească cu un cuvânt cald, găsiți toate detaliile pe: www.chrissimion.ro.

Suntem mai mult decît norocoși!Suntem binecuvântați!



miercuri, 4 martie 2015

albe

luna este un ocean înghețat cu gânduri albe,
o privesc și mă îngheață cu lumina ei
mi-e dor...
urlă pe chipul meu dorul,
inima mi se sufocă de durerea dorului.



pielea mi se usucă de neascultare.
ochii îmbătrânesc de frică
sufletul îmi crapă de frig, pe obraji lacrimile sculptează o aripă,
să închidă înăuntrul lor, zborul.


am zece copci pe pântec...
crezi că ai puterea să le iubești și pe ele?
învață-mă să-mi iert rănile!
îmbrățișează-mă, cînd eu numai am putere,
 în brațe, să-mi car visurile.





sursă foto: www.art.zone.ro
Sabin Balașa-Waiting (Așteptarea)

duminică, 1 martie 2015

Sfîrșit de sezon


Este 28 februarie, ultima zi din februarie, iar mie îmi stă gândul la Sfîrșitul de sezon, volumul de povestiri al scriitorului Marius Chivu. Este un gând viu, care se hrănește cu energia zilei de astăzi, cu puterea cuvântului ce-mi curge prin venele mâinilor.
 Mulți îl citesc pe Marius Chivu în Dilema Veche, alții au simțit emoțiile "sfâșiate" din versurile "Vînturesei de plastic", unii au călătorit "Trei Săptămâni în Himalaya" și un cititor înțelept, întotdeauna, va dori să afle "Ce-a vrut să spună autorul" sau să citească un "Best of: proza scurta a anilor 2000".

 Volumul Sfîrșit de sezon, vine să încheie un ciclu și să deschidă un altul, mai puțin cunoscut și ingerat la noi: povestirile. Unsprezece la număr (un număr fatidic pentru mine), povestirile sunt scrise curat, liniștit și  personajele minuțios schițate printre rânduri. Untdelemnul care le unește și le desparte este vocea naratorului, uneori fierbinte, alteori rece, dar permanent prezentă și plină de tonalitate, capabilă să pătrundă în diversitatea contemporană și să o înfățișeze cu o simplitate desăvârșită, pentru unii șocantă (uneori a fost și pentru mine, dar această paranteza este deja neînsemnată). Sfîrșit de sezon cred că este mai degrabă un nou început, al năzuinței unui scriitor în esența pură a varietăți stilurilor și devotamentul față de arta creației prin decorul și veșmântul personajelor, graiul acestora devenind la un moment dat chiar un alter ego.

În Familie m-am reîntâlnit cu nostalgia, mi-am adus aminte de copilăria de la țară, de Marin Preda; simplitatea și acuratețea detaliilor în construirea firului narativ sunt covârșitoare, viața respiră puternic prin vocile și gesturile personajelor, citez:  
"Tatăl apăru  cu două lanterne, dezlegă cîinele și stabiliră să se întâlnescă la grajduri. Tatăl ieși în drum cu cîinele după el, iar băiatul intră în vie, ajunse în grădina din spatele casei, verifică cotețele și gardul, trecu printre pomi și, în cele din urmă, se întîlni la grajduri cu tatăl său care venea dinspre izlaz (...) Băiatul cercetă zăvoiul, iar tată continua să lumineze malul apei cînd auziră cîinele lătrînd. Se întoarseră și alergară pînă la marginea lanului de secară ce se întindea dincolo de porumbi. Cîinele îi aștepta scheunînd. Îndreptară lanternele înspre mijlocul lanului și o văzură pe bătrînă stînd nemișcată în picioare, îmbrăcată doar în cămașa de noapte și strîngînd o pernă la piept. Intrară în lan cu cîinele pe urmele lor.
 - Ce faci, mamă aici? întrebă bărbatul dîndu-și jos bluza de trening.
- Noi grîul nu-l mai secerăm? întrebă bătrîna în timp ce bărbatul îi potrivea mînecile bluzei pe brațe. Uite, s-a copt, mai spuse ea tremurînd."

Întoarcerea este o invitație, o căutare arzătoare a autencității lucrurilor, a omului cu vorba molcomă, a tradiției prin a cărui însăși rostire, "te închide" în eternitatea vieții, și a luptei împotriva morții, bolii și a însigurătății. Nu ai cum să nu-ți recunoști bunica în personajul Aneta, pe nea Marin în vecinul ce stă pe podișcă și privește copii cum se joacă din capătul uliței; iar pe Victor, bărbatul modern, ajuns la maturitate, "așezat" la casa lui (cu soție și copii) ce nu uită să aibă grijă și de bunica și vatra copilăriei în care a crescut. Niciodată nu suntem mari, cu cât creștem în vârstă devenim și mai mici, fricoși, pierduți, iar comoara ființei noastre este acolo unde este și sufletul nostru. Tu unde îți ții sufletul?




Să mă întorc la Obiecte Pierdute, la limanurile sufletului albastru, la făcliile pe care le dăruim celui drag care ne sting și ne aduc întunericul, la lipsa răspunsurilor din povești, la prezența întrebărilor neliniștitoare, la amintirile confuze, la dependența pătimașă, la agresivitatea limbajului, la violența cuvintelor pe care le aruncăm și iertarea după care cerșim uneori. Cel mai luminos fragment din volum și cel mai sincerus*:
"Poate că mă umplu de mîndrie, poate caut foloasele mai ales în necuviință, iar îndelung răbdător nu sînt oricum, dar nici din aramă sunătoare nu sînt alcătuit, nici chimval zăngănitor nu sînt, nu pretind că-ți pătrund toate tainele, te cunosc în parte și în parte îți spun că împotriva necredinței și deznădejdii tale stă chiar tandrețea, desăvîrșita-ți tandrețe ale cărei gesturi nu pot fi cîtuși de puțin întîmplătoare și, de vreme ce străbate cele mai  misterioase căi prin trupurile noastre, crezi oare că te-ai putea lăuda cu tandrețea, gîndești oare că te-ai  putea vreodată lepăda de ea?"
  


  Mai ar fi de trecut în revistă, povestirea În fața conchistadorilor, unde cu siguranță vă veți îndrăgosti de intelectualul dandy Harry Chapman, și novicele Alexander Petrescu..., dar aș da totul din casă, și cel mai bine ar fi să vă căutați singuri povestirea, aveți de unde alege și imaginați-vă din toată inima, pentru început, un luminiș și o familie de zimbri.






**Și pentru cei curajoși, talentați și pasionați de meșteșugul scrisului, Marius Chivu  ține împreună cu poetul Florin Iaru, un atelier de scriere creativă. Mai multe detalii găsiți aici: http://www.revistadepovestiri.ro/atelierscrierecreativa/.




















*lat: sincer.

luni, 23 februarie 2015

Piesă pentru frate și soră

Piesă pentru frate și soră
de Tennesse Williams


                                                      Când voința proprie dispare, sufletul se naște!

Si pentru că luna mărtisorului bate la usă cu pasi repezi, vă anunt că deschid un mic concurs pentru cei care iubesc teatrul si pentru cei care vor să-l cunoască în deplinătatea artei sale. Am de dăruit două invitatii la următoarea reprezentatie a spectacolului Piesă pentru frate si soră din data de 7 martie, sâmbătă, ora 20.00; trebuie doar să răspundeti la următoarea întrebare printr-un comentariu la acestă postare:  
Care sunt numele celor doi frati?
Concursul se încheie vineri, 6 martie la ora 12.00, câstigătorii vor fi alesi prin random.org.



Piesă pentru frate și soră te invită la vals, la jocul cu temerile tale, la jocul cu emoția pierdută din spatele fiecărei vieți și la inocența unui schimb de priviri. Nu, nu stai liniștit pe scaun, te implici, ești tot timpul "curtat", chemat să fii treaz pe scenă alături de actori, sau alături de cei doi frați.
În spatele unei cortine roşii sau albastre, avem doi actori, două personaje: Felice și Clare, frate și soră, prizonieri într-o casa ce ascunde pistolul, o crimă, covorul pătat de sânge, tablourile sufletelor moarte, toate visurile unei tinereți încătușate de o tragedie.  Și în celalalt plan, doi actori, părăsiți de șeful companiei Fox, rămași singuri în teatru, acesta fiind singura lor ancoră de supraviețuire în viață. Două oglinzi într-una, două planuri care se ating, se ceartă, se contopesc unul cu celălalt pentru a da formă artei, artei dramaturgiei și artei spectacolului.

Cum îţi revii după o traumă? Câtă viață dai personajelor tale și câtă viață iau ele din tine? (Răspunsul: Spectacolul în sine, ne vindecă rănile și în doi suntem cu adevărat mai puternici- actor și public, unul în absența celuilalt nu am mai exista).
 


Trauma pe care Clare (Ioana Mărcoiu) și Felice (Istvan Teglas) au trăit-o de cînd erau mici (tatăl lor le-a omorît mama, după care s-a sinucis) îi unesc pe aceștia, relația lor fiind una cu totul specială, ambii hrănindu-se cu angoasele, năzuințele celuilalt, ambii  neputând niciodată să se abandoneze: "Priviț-o cât de frumoasă este, ca o grădină neatinsă (..)"
Apare într-o altă partitură a acestei piese, o floarea-soarelui cu două capete ce s-a înălțat cât casa lor, un totem sau poate chiar cheia regizoarei, mă trimite cu gândul la îngemănarea actorului cu personajul, fantasticul "pierdut" până în profunzimea ființei sale, atât ca dramaturg ce scrie o piesă, un regizor ce are de "gătit" un spectacol și actorul care joacă în acesta. Fratele și sora, devin de fapt o singură ființă ce dă naștere unui șotron de lumini și priviri permanente cu spectatorul, publicul fiind oglinda în care se reflectă aura acestora, oamenii de pe străzi care le "vizitează" casa, "teatrul", devin ușor dar sigur parteneri la joc, fie și numai pentru doar o oră și cinci minute.

 La prima întâlnire ai impresia că te vei plictisi,  că nu înțelegi nimic, că nu-i de tine, dar cred că la al doilea rendez-vous îți vei abandona prejudecățile și vei fi captiv pentru o oră și cinci minute în acest decor, așteptând sfârșitul sau începutul piesei care poate fi un Tennesse Waltz, sau Williams după preferințele fiecăruia.

Conflictul sufletelor tari e motorul acestei piese, paharul cu apă vie care ni se servește să-l bem pe nerăsuflate, viața este cea care flirtează cu noi secundă cu secundă, cu toți ajungem să fim frate și soră; textul este emoționant, Ioana Mărcoiu divină, Istvan Teglas, un Molière care-și apără teatrul de toți demonii.

Mă bucur că am avut ocazia să văd ceva atât de sincer și complex, o compoziție țesută cu sensibilitate, căruia nu-i găsesc nume, decât un adjectiv: fascinantă.  Și cred cu tărie că ar trebui să mergeți să o cunoașteți pe Rose, pe Waltz, pe Felice, și să admirați o floarea-soarelui cu două capete.


Mulţumiri speciale domnişoarei Judy Florescu!
Felicitări actorilor și regizoarei!
Mulțumesc celor de la 9G la TNB!

Spectacolul se joacă la TNB, Sala Mică.
Distribuția: Ioana Mărcoiu, Istvan Teglas
Regia: Iris Spiridon
Scenografie: Cristina Milea
Sursă foto:www.tnb.ro

sâmbătă, 21 februarie 2015

Anima a piedi nudi

 Anima a piedi nudi ( Suflet desculț)


emoția din inima chitarei pe care o ții strâns în brațe, de luni seara până duminică dimineață, curge peste trupul meu vișiniu
surâsul tău cu strungăreață desenează ca două ursitori,
un curcubeu de șoapte pe buzele mele;
iar ochii mei acum, au susure aurii și violeți
căci râu s-au prefăcut întâlnind privirea alor tăi,
doi, pasionali, fragili  și negri copii.

 spune-mi de ce când închid ochii, doar pe tine te văd?


eu, doar contemplez ceea ce văd și aud, mai departe de fizica ființei tale
așa mă hrănesc eu,
din praful dorurilor ce-ți încarcă sprânceana stângă,
din timiditatea degetelor tale când nu-și mai găsesc timbrul,
din libertatea sufletului tău pur-sânge-român,
ce aleargă desculț în poiana cu iarbă proaspătă, lavandă și migdali abia înfloriți
nu există gramatică pentru simțămintele sufletului și eternitatea acestora nella  storia del tempo.
îți mulțumesc, puiule de om,  ție, 
 unicul gînd romanțat din sălășluința diminețiilor mele.






Photo source: www.magazintablouri.ro




luni, 19 ianuarie 2015

inferno

credo d'avere troppo paura oggi e non ho trovato ancora l'uscita nella mia stanza
non posso piu amare e non ci credo piu in amore
e questo e il mio inferno d'oggi.
speriamo che domani vivro il Paradiso, ma Dante sa la verita su questa scelta.
 e difficilissimo scoprire che non ci sei piu te, come eravi ieri, e piu difficilissimo anche avere voglio di arte, ma essere imobilizata da dentro di non farlo.