duminică, 15 martie 2015

fericiri

Sunt în mâinile lui Dumnezeu.



Sunt timpul miracol al vieții,
Zâmbesc albastrului la răsărit și asfințit
Valsez până la miezul nopții cu visurile timpului tinereții,
Și mă pierd în dans...
E o muzică care îmi pictează fericiri pe inimă
Aș vrea să mă ajuți cu întoarcerile și sweevle,
Ce zici mărgăritar însuflețit, ai puterea să mă ții în brațe?

duminică, 8 martie 2015

40 de zile

40 de zile 
Chris Simion
                                                                  "Dăruind vei dobândi."- Nicolae Steinhardt

 Pe Chris Simion o cunosc de la teatru, cine a văzut Oscar și Tanti Roz, Omul Pescăruș și Dragostea durează trei ani, nu are cum să o uite. În 2010, a publicat romanul Ce ne spunem când nu ne vorbim (Editura Trei), un roman care mi-a salvat imaginația și mi-a redat inspirația.
 Dintre spectacolele pe care le-a regizat mai amintesc: Scaunele după Eugene Ionescu (2004),  Și caii se împușcă, nu-i așa? după Horace McCoy (2007),  7 blesteme (2010), Maitreyi după Mircea Eliade (2011),  Hoții de frumusețe după Pascal Bruckner (2013), Mecanica inimii după Mathias Malzieu (2013), Hell după Lolita Pille (2014), Studii despre iubire după Ortega y Gasset (2014).

Spectacolele ei emoționează, umanizează societatea în care trăim, aducând pe scenă bucăți rupte din realități care sunt viabile tocmai prin trăirile puternice ale sufletelor (personajele) și condițiile existenței acestora, actorii aleși să joace în piesă fiind dintre cei mai importanți, cât și debutanți.
Talentul nu are vârstă și Chris are o taină pe care a ales să-o împărtășească celorlalți.
 Romanul-basm "40 de zile" este un tangou, o mângâiere, o grație pe care fiecare ar trebui să ajungem să-o "naștem", să avem curajul să ne întâlnim sincer cu noi, și sufletul nostru. Nu găsesc măsura cuvintelor pentru a descrie un izvor cu apă vie minuțios, sincer și luminos.
Pentru o săptămână, am parcurs cele 40 de zile, însetată de răspunsuri, de meșteșugul cuvintelor, de povești basm. Am primit mai mult decât am căutat și am completat cu gânduri paginile goale din roman, în semn de mulțumire și sensibilitate.
 Am fost captivă patruzeci de zile la geneza basmului unui cuplu (floarea-soarelui și zmeul albastru), la comunicarea permanentă cu Dumnezeu, la păcatele sufletelor și neputința acestora de a lupta cu focurile  proprilor patimi. Când năzuințele celui de lângă tine se sting și numai aduc lumină odată cu alte tale, când unul neîntrerupt se plimbă în întuneric și ajunge să nu-l mai vadă pe celălalt, când fugim mișelește spre alte țărmuri orbiți de neadevăruri, mândrie și neobositul egoism, renunțăm câte puțin din a avea cu adevărat grijă de cel cu care ne-am unit ființa, celui în a cărui privire ne-am dăruit sufletul și care ne-a mărturist cât de frumoși suntem, cu care ne-am împletit povestea vieții, citez:
"Unul dintre noi era extrem de greșit și pe loc nu mi-am dat seama care. Greșit în raport cu ce, ai putea să mă întrebi? Greșit în raport cu faptul că nu mai eram la fel. Pierduserăm ideea de împreună, de întreg. Și ce era greșit în asta? Ce e greșit  în a fi fiecare altfel? Dacă ar fi fost altfel, dar împreună, nu m-aș fi simțit singură. O floare nu alege dacă se usucă sau rămâne în viață, dar omul alege dacă omoară sau ține în viață floarea aceea."
Un neadevăr provoacă plăgi, sânge, e o rană care crește și se poate vindeca doar prin rugăciune, iertare, ascultare, sinceritate față de noi, pentru că suntem oameni ce au curajul de a fi umani unul cu celălalt:
"Deci, Doamne, fă cum vrei Tu, dar oprește-mă din ceea ce nu sunt.Vreau să trăiesc adevărul. Vreau să Te întâlnesc. Întâlnirea cu Tine nu se întâmplă niciodată cu mască. Ca să încep să redevin așa cum m-ai făcut, trebuia  să fiu eu."

Iubirea. De unde vine? De la cine o învățăm prima oară?
Iubirea vine de la Dumnezeu. Iubirea o învățăm din copilărie. De la părinții noștri care ne iubesc necondiționat și ne-au hrănit cu tot ce au avut mai frumos ca să creștem adulți "înaripați". O legătură ce învinge uneori și moartea. Pentru că iubirea are forța de a ne face nemuritori deseori. Ea se naște în suflet. Sufletul este unic. Acolo ne dăm întâlnire cu Dumnezeu, acolo ne ținem toți comorile. Când mințim ajungem să ne desfigurăm, ne cumpărăm  măști și ne judecăm măștile pe bandă rulantă, uitând să respirăm, uitând să avem răbdare, să fim curați: "Doamne-Dumnezeule,
Învață-mă să-mi fac curat în suflet. Pentru schimbări pozitive și profunde este nevoie de timp, de răbdare, de o fină intuiție și  de capacitatea de a te  gândi nu la binele tău, ci la al celuilalt. Învață-mă să  traduc în viața mea de zi cu zi  toate astea."

Avem nevoie de iubire ca să cântăm povestea vieții noastre necontenit. Noi învațăm mai întâi să spunem tu înainte de eu. Și căutăm uneori, chiar și o viață întreagă acel tu, în mâinile căruia să ne "odihnim" viața. Dorim să fim iubiți nu pentru ceea ce avem, nu pentru ceea ce știm să fim, sau cum apărem, ci pentru ceea ce suntem în profunzimea ființei noastre. Primul lucru pe care îl facem când ne îndrăgostim este să ne povestim unui altuia sufletul. Când ne lăsăm iubiți, când ne iubim, lăsăm la vedere și fisurile pe care le avem, defectele, "plăgile", vrem să fim iubiți sincer în deplinătatea ființei noastre pentru totdeauna (trecut, prezent, viitor).  
"Frumusețea va salva lumea" spunea Dostoievski, și cred că avea dreptate. Și nu se raporta la frumusețea fizică, ci la cea sufletească, care ne definește umanul și ne țese aripi până la cer. Atîta timp cât vor exista scriitori (om în primul rînd) precum Chris Simion, un suflet luminos ce ne dăruiește din propriul Cer, "crăpături" și Dumnezeu, câte o frântură pentru ca și noi să ajungem să ne reparăm, să ne regăsim pe sine și să fim noi înșine, ne vom salva. Puterea cuvintelor din roman este înaripată, nu poate fi cîntârită, nu are mecanică, este apă vie, curge peste umerii noștri. Ne trezește la viață. Fiecare suntem portretul lui Dumnezeu, fiecare avem un nume, prin a cărui chemare a iubirii ne împletim desăvârșirea, cum spunea și poetul Pedro Salinas:"Tu m-ai ales/ Iubirea m-a ales/ Si cînd m-ai chemat,/ M-ai eliberat de neputință". 

Doar cunoscând cerul îți dai seamă că pământul e plin de stele, de lumini care ard. Cerul și pământul se unesc înăuntrul inimii noastre. Când ne cad mâinile de atîta zbor, fericire și suferință, va exista Unul care neîncetat ne va prinde căderile în mâinile Sale.
Ar mai fi multe de spus, dar nu am cum să cuprind într-o postare toată lumina și graiul unui om.
Vă las să cumpărați biletul și să călătoriți cu ochii inimii deschiși pentru 40 de zile. La final, să nu uitați să vă priviți în oglindă și să-i mulțumiți lui Dumnezeu pentru că sunteți voi și nu o fantomă.

Să dăruiți iubire ca să dobândiți voi înșivă iubire. Să cereți iertare. Să lepădați prejudecățile. Să vă ascultați emoțiile necurmat. Să fiți sinceri. Să fiți adevărați. Să credeți cât un bob de măzare, și veți vedea că muntele se clatină. Credința în Iubire ne salvează sufletul.




Chris Simion a început deja turneul de lansare al cărții prin 40 de orașe. Pentru cei care vor să o cunoască, să ia un autograf, să-i zâmbească cu un cuvânt cald, găsiți toate detaliile pe: www.chrissimion.ro.

Suntem mai mult decît norocoși!Suntem binecuvântați!



miercuri, 4 martie 2015

albe

luna este un ocean înghețat cu gânduri albe,
o privesc și mă îngheață cu lumina ei
mi-e dor...
urlă pe chipul meu dorul,
inima mi se sufocă de durerea dorului.



pielea mi se usucă de neascultare.
ochii îmbătrânesc de frică
sufletul îmi crapă de frig, pe obraji lacrimile sculptează o aripă,
să închidă înăuntrul lor, zborul.


am zece copci pe pântec...
crezi că ai puterea să le iubești și pe ele?
învață-mă să-mi iert rănile!
îmbrățișează-mă, cînd eu numai am putere,
 în brațe, să-mi car visurile.





sursă foto: www.art.zone.ro
Sabin Balașa-Waiting (Așteptarea)

duminică, 1 martie 2015

Sfîrșit de sezon


Este 28 februarie, ultima zi din februarie, iar mie îmi stă gândul la Sfîrșitul de sezon, volumul de povestiri al scriitorului Marius Chivu. Este un gând viu, care se hrănește cu energia zilei de astăzi, cu puterea cuvântului ce-mi curge prin venele mâinilor.
 Mulți îl citesc pe Marius Chivu în Dilema Veche, alții au simțit emoțiile "sfâșiate" din versurile "Vînturesei de plastic", unii au călătorit "Trei Săptămâni în Himalaya" și un cititor înțelept, întotdeauna, va dori să afle "Ce-a vrut să spună autorul" sau să citească un "Best of: proza scurta a anilor 2000".

 Volumul Sfîrșit de sezon, vine să încheie un ciclu și să deschidă un altul, mai puțin cunoscut și ingerat la noi: povestirile. Unsprezece la număr (un număr fatidic pentru mine), povestirile sunt scrise curat, liniștit și  personajele minuțios schițate printre rânduri. Untdelemnul care le unește și le desparte este vocea naratorului, uneori fierbinte, alteori rece, dar permanent prezentă și plină de tonalitate, capabilă să pătrundă în diversitatea contemporană și să o înfățișeze cu o simplitate desăvârșită, pentru unii șocantă (uneori a fost și pentru mine, dar această paranteza este deja neînsemnată). Sfîrșit de sezon cred că este mai degrabă un nou început, al năzuinței unui scriitor în esența pură a varietăți stilurilor și devotamentul față de arta creației prin decorul și veșmântul personajelor, graiul acestora devenind la un moment dat chiar un alter ego.

În Familie m-am reîntâlnit cu nostalgia, mi-am adus aminte de copilăria de la țară, de Marin Preda; simplitatea și acuratețea detaliilor în construirea firului narativ sunt covârșitoare, viața respiră puternic prin vocile și gesturile personajelor, citez:  
"Tatăl apăru  cu două lanterne, dezlegă cîinele și stabiliră să se întâlnescă la grajduri. Tatăl ieși în drum cu cîinele după el, iar băiatul intră în vie, ajunse în grădina din spatele casei, verifică cotețele și gardul, trecu printre pomi și, în cele din urmă, se întîlni la grajduri cu tatăl său care venea dinspre izlaz (...) Băiatul cercetă zăvoiul, iar tată continua să lumineze malul apei cînd auziră cîinele lătrînd. Se întoarseră și alergară pînă la marginea lanului de secară ce se întindea dincolo de porumbi. Cîinele îi aștepta scheunînd. Îndreptară lanternele înspre mijlocul lanului și o văzură pe bătrînă stînd nemișcată în picioare, îmbrăcată doar în cămașa de noapte și strîngînd o pernă la piept. Intrară în lan cu cîinele pe urmele lor.
 - Ce faci, mamă aici? întrebă bărbatul dîndu-și jos bluza de trening.
- Noi grîul nu-l mai secerăm? întrebă bătrîna în timp ce bărbatul îi potrivea mînecile bluzei pe brațe. Uite, s-a copt, mai spuse ea tremurînd."

Întoarcerea este o invitație, o căutare arzătoare a autencității lucrurilor, a omului cu vorba molcomă, a tradiției prin a cărui însăși rostire, "te închide" în eternitatea vieții, și a luptei împotriva morții, bolii și a însigurătății. Nu ai cum să nu-ți recunoști bunica în personajul Aneta, pe nea Marin în vecinul ce stă pe podișcă și privește copii cum se joacă din capătul uliței; iar pe Victor, bărbatul modern, ajuns la maturitate, "așezat" la casa lui (cu soție și copii) ce nu uită să aibă grijă și de bunica și vatra copilăriei în care a crescut. Niciodată nu suntem mari, cu cât creștem în vârstă devenim și mai mici, fricoși, pierduți, iar comoara ființei noastre este acolo unde este și sufletul nostru. Tu unde îți ții sufletul?




Să mă întorc la Obiecte Pierdute, la limanurile sufletului albastru, la făcliile pe care le dăruim celui drag care ne sting și ne aduc întunericul, la lipsa răspunsurilor din povești, la prezența întrebărilor neliniștitoare, la amintirile confuze, la dependența pătimașă, la agresivitatea limbajului, la violența cuvintelor pe care le aruncăm și iertarea după care cerșim uneori. Cel mai luminos fragment din volum și cel mai sincerus*:
"Poate că mă umplu de mîndrie, poate caut foloasele mai ales în necuviință, iar îndelung răbdător nu sînt oricum, dar nici din aramă sunătoare nu sînt alcătuit, nici chimval zăngănitor nu sînt, nu pretind că-ți pătrund toate tainele, te cunosc în parte și în parte îți spun că împotriva necredinței și deznădejdii tale stă chiar tandrețea, desăvîrșita-ți tandrețe ale cărei gesturi nu pot fi cîtuși de puțin întîmplătoare și, de vreme ce străbate cele mai  misterioase căi prin trupurile noastre, crezi oare că te-ai putea lăuda cu tandrețea, gîndești oare că te-ai  putea vreodată lepăda de ea?"
  


  Mai ar fi de trecut în revistă, povestirea În fața conchistadorilor, unde cu siguranță vă veți îndrăgosti de intelectualul dandy Harry Chapman, și novicele Alexander Petrescu..., dar aș da totul din casă, și cel mai bine ar fi să vă căutați singuri povestirea, aveți de unde alege și imaginați-vă din toată inima, pentru început, un luminiș și o familie de zimbri.






**Și pentru cei curajoși, talentați și pasionați de meșteșugul scrisului, Marius Chivu  ține împreună cu poetul Florin Iaru, un atelier de scriere creativă. Mai multe detalii găsiți aici: http://www.revistadepovestiri.ro/atelierscrierecreativa/.




















*lat: sincer.