duminică, 1 martie 2015

Sfîrșit de sezon


Este 28 februarie, ultima zi din februarie, iar mie îmi stă gândul la Sfîrșitul de sezon, volumul de povestiri al scriitorului Marius Chivu. Este un gând viu, care se hrănește cu energia zilei de astăzi, cu puterea cuvântului ce-mi curge prin venele mâinilor.
 Mulți îl citesc pe Marius Chivu în Dilema Veche, alții au simțit emoțiile "sfâșiate" din versurile "Vînturesei de plastic", unii au călătorit "Trei Săptămâni în Himalaya" și un cititor înțelept, întotdeauna, va dori să afle "Ce-a vrut să spună autorul" sau să citească un "Best of: proza scurta a anilor 2000".

 Volumul Sfîrșit de sezon, vine să încheie un ciclu și să deschidă un altul, mai puțin cunoscut și ingerat la noi: povestirile. Unsprezece la număr (un număr fatidic pentru mine), povestirile sunt scrise curat, liniștit și  personajele minuțios schițate printre rânduri. Untdelemnul care le unește și le desparte este vocea naratorului, uneori fierbinte, alteori rece, dar permanent prezentă și plină de tonalitate, capabilă să pătrundă în diversitatea contemporană și să o înfățișeze cu o simplitate desăvârșită, pentru unii șocantă (uneori a fost și pentru mine, dar această paranteza este deja neînsemnată). Sfîrșit de sezon cred că este mai degrabă un nou început, al năzuinței unui scriitor în esența pură a varietăți stilurilor și devotamentul față de arta creației prin decorul și veșmântul personajelor, graiul acestora devenind la un moment dat chiar un alter ego.

În Familie m-am reîntâlnit cu nostalgia, mi-am adus aminte de copilăria de la țară, de Marin Preda; simplitatea și acuratețea detaliilor în construirea firului narativ sunt covârșitoare, viața respiră puternic prin vocile și gesturile personajelor, citez:  
"Tatăl apăru  cu două lanterne, dezlegă cîinele și stabiliră să se întâlnescă la grajduri. Tatăl ieși în drum cu cîinele după el, iar băiatul intră în vie, ajunse în grădina din spatele casei, verifică cotețele și gardul, trecu printre pomi și, în cele din urmă, se întîlni la grajduri cu tatăl său care venea dinspre izlaz (...) Băiatul cercetă zăvoiul, iar tată continua să lumineze malul apei cînd auziră cîinele lătrînd. Se întoarseră și alergară pînă la marginea lanului de secară ce se întindea dincolo de porumbi. Cîinele îi aștepta scheunînd. Îndreptară lanternele înspre mijlocul lanului și o văzură pe bătrînă stînd nemișcată în picioare, îmbrăcată doar în cămașa de noapte și strîngînd o pernă la piept. Intrară în lan cu cîinele pe urmele lor.
 - Ce faci, mamă aici? întrebă bărbatul dîndu-și jos bluza de trening.
- Noi grîul nu-l mai secerăm? întrebă bătrîna în timp ce bărbatul îi potrivea mînecile bluzei pe brațe. Uite, s-a copt, mai spuse ea tremurînd."

Întoarcerea este o invitație, o căutare arzătoare a autencității lucrurilor, a omului cu vorba molcomă, a tradiției prin a cărui însăși rostire, "te închide" în eternitatea vieții, și a luptei împotriva morții, bolii și a însigurătății. Nu ai cum să nu-ți recunoști bunica în personajul Aneta, pe nea Marin în vecinul ce stă pe podișcă și privește copii cum se joacă din capătul uliței; iar pe Victor, bărbatul modern, ajuns la maturitate, "așezat" la casa lui (cu soție și copii) ce nu uită să aibă grijă și de bunica și vatra copilăriei în care a crescut. Niciodată nu suntem mari, cu cât creștem în vârstă devenim și mai mici, fricoși, pierduți, iar comoara ființei noastre este acolo unde este și sufletul nostru. Tu unde îți ții sufletul?




Să mă întorc la Obiecte Pierdute, la limanurile sufletului albastru, la făcliile pe care le dăruim celui drag care ne sting și ne aduc întunericul, la lipsa răspunsurilor din povești, la prezența întrebărilor neliniștitoare, la amintirile confuze, la dependența pătimașă, la agresivitatea limbajului, la violența cuvintelor pe care le aruncăm și iertarea după care cerșim uneori. Cel mai luminos fragment din volum și cel mai sincerus*:
"Poate că mă umplu de mîndrie, poate caut foloasele mai ales în necuviință, iar îndelung răbdător nu sînt oricum, dar nici din aramă sunătoare nu sînt alcătuit, nici chimval zăngănitor nu sînt, nu pretind că-ți pătrund toate tainele, te cunosc în parte și în parte îți spun că împotriva necredinței și deznădejdii tale stă chiar tandrețea, desăvîrșita-ți tandrețe ale cărei gesturi nu pot fi cîtuși de puțin întîmplătoare și, de vreme ce străbate cele mai  misterioase căi prin trupurile noastre, crezi oare că te-ai putea lăuda cu tandrețea, gîndești oare că te-ai  putea vreodată lepăda de ea?"
  


  Mai ar fi de trecut în revistă, povestirea În fața conchistadorilor, unde cu siguranță vă veți îndrăgosti de intelectualul dandy Harry Chapman, și novicele Alexander Petrescu..., dar aș da totul din casă, și cel mai bine ar fi să vă căutați singuri povestirea, aveți de unde alege și imaginați-vă din toată inima, pentru început, un luminiș și o familie de zimbri.






**Și pentru cei curajoși, talentați și pasionați de meșteșugul scrisului, Marius Chivu  ține împreună cu poetul Florin Iaru, un atelier de scriere creativă. Mai multe detalii găsiți aici: http://www.revistadepovestiri.ro/atelierscrierecreativa/.




















*lat: sincer.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu