marți, 23 iunie 2015

sfărâmături fără ceară de albine

când uraganul îți dansează obraznic în poală
când invitația la turbionul de pașii este o durere autistă a ființei,
doar muzica se mai poate strecura să-ți aprindă lampioane cu poezii
în cămăruțele pântecului sugrumat de atâtea sângerări fatale...


când ferestrele vieții se ciocnesc depășindu-se una pe alta, pe contrasens
când clapele pianului invalid din sufragerie se desprind sub degete, note și pătrimi de ritm,


sfărâmături calde rupte din mângâieri, surîsuri, grai și bătăile aripilor din suflet țin loc de apă oxigenată, piafen și pansament steril,

fărâmături, care te învață să vâslești în miezul ciclonului furiei până la orizonturile stelelor,
frimiturile acelea pe care unii oameni le aruncă la câini,
alții le aruncă la gunoi, pentru că obișnuiesc să venereze forma materiei, nu substanța, nici măcar fisurile care le compun


fărmăturile de iubire care ne răvășesc pletele de pe frunți,
ne șterg sudorile îmbrățisărilor,
ne cos sărutul după calapodul inimii


îmi este dor de  toate aceste sfărâmături fără ceară de albine...
asemnea unor cireșe coapte într-una dintre livezile bunicului

Ajută-mă,
Să-Mi
Le Găsesc!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu