luni, 20 iulie 2015

filozofam timpul



aud
dar nu te mai pot privi
m-ai pierdut
te-am trădat
nu ne-am mai recunoscut 
pe după cortină
la semaforul roșu
din fața spitalului Militar
acolo ai murit în gândul meu
de milioane de ori,
Arhanghelule.

iartă-mă, căci nu am știut să te strâng
de mână cum trebuie...
mi-a fost teamă
de
minciună, 
 fericire, 
viață

sper
că iubești
că ți-ai deschis inima printr-un bypass
cu prietena ta, mary și luana
că ești fericit așa cum îți doreai
sforăind prin tufiș, în Vamă
și cum nu ai putut să-mi arăți,
că-ți furase valul 
iphone-ul
avea o urgență nebună
de-al suna pe tatăl ei,
Poseidon al cincilea.

m-ai rănit
dar te-am iubit
atât de puternic te-am pictat
la piept
încât ajunsesem să orbesc
în orgasme, tăceri, distanțe
nefondate,
înăbușitoare
croșetam fluturi din ultimii tăi câlți bruneți
pe care îi culegeam când sufletul îți pleca
înspăimântat mai departe de mine
pentru că așa-ți făgăduisei cândva
că n-ai să mai iubești vreodată,
fluturi,
moschitos de la moschino
grădinile Versailles.

îți amintești
ce ușor ne adormeau pleoapele
cînd mâinile se legănau pe toate cărările
autiste
ale șoldurilor mele
câtă voluptate avea fericirea?
câtă gingășie
ne binecuvânta
tinerețea
cântam aceleași note
din repertoriu
fără să citim
fără repetiție
filozofam timpul cînd ne futeam,
Arhanghelule.

știi, am avut o inimă
una
singură
de ce ai înjunghiat-o
de ce ai mințit-o
de ce, de ce, ce de, ce de, de ce, ce de
atâta nu mai vreau să știu
pentru că o bucățică din ea,
ai împachetat-o într-a ta batistă
și ai închistat-o în  membrana 
servietei maron
 de lângă noptieră

în bucățica aceea s-au întrepătruns toate sunetele ciripite ale
dimineții
lanurilor de griu
iarbă verde
petrecute cu tine într-o vară
acasă la mine în poiană
să-te încarci mereu cu
semințele roditoare ale pîntecului
nesfîrșitele dezmierdări
aripile obrajilor
pe umerii tăi
pasiunea netăinuită
uleiul de busuioc
cu care îți masam tălpile
apăsările degetelor mele
pe buze
tâmple
brațe
grația pensulei mele

de-ați contura cu albastru
zâmbetul pe după urechi
buchetul de tristeți uscate
îngropate în podeaua pridvorului
am adunat din sufletul tău
cinci ani de melancolisme
mânie
și neîncredere
le-am stins cu pasiune
speranță
propria-mi bucată din inimă...
să nu uiți
că ai dobîndă la mine
pe viață...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu